Virginia Bogdan teaches French at Grupul Şcolar de Electrotehnică in Focşani, Romania. This article is a reflection on Romania and its accession to the European Union, which is scheduled for the 1st of January 2007. She makes some connections between Romania’s and Europe’s past, arguing that Romania with its historical past and cultural values has already been in Europe. The article is available in Romanian.
“Unirea Europei este un act istoric si geografic, nu electoral. Ea este o nevoie identitara, o chestiune de destin, nu de obiectiv politic. Ea se face de la om la om, de la sat la sat, de la oraş la oraş, de la regiune la regiune, de la profesie la profesie şi, uneori, de la carte la carte” (Europa din noi,
Regalitatea şi democraţia - spectacol, Radu Principe de Hohenzollern-Veringen, Polirom, 2005, Bucuresti, p. 119). Această Românie, ţara dumneavoastră şi a mea, “doldora de izolare, umilinţă şi frustrare“ (idem, p. 116) ca şi noi, Românii, urmează a fi integrată euro-atlantic din, sperăm, 1 ianuarie 2007.
Cred însă că este mai potrivit să vorbim despre reintegrare. Căci, natiunea română este parte integrantă a bătrânului continent. Agitată şi traumatizantă, ca a multor alte state ale lumii, viaţa României are tradiţie şi a devenit europeană mai ales după crearea Statului naţional modern şi a instituţiilor aferente: Academia Romănă, Armata Romănă, Institutia Familiei Regale.
Nu întîmplător, la 1866, anul fondării Familiei Regale, apare si prima ediţie a Bibliei în limba română literară. Este actul de naştere al unei naţiuni extrem de tânără. Universitaţile din Iaşi (1800) şi Bucureşti (1864), deşi înfiinţate la şapte secole distanţă de prima universitate pariziana (Sorbonne, 1253) funcţionau deja. Poate şi ca efect în timp al “importului“ de revoluţie. Regele Carol I, primul Rege european prin naştere, pune piatra de temelie a Muzeului de Artă Naţională, condus de Al.Tzigara-Samurcaş. În 1906 este organizată o Expoziţie Jubiliară în Parcul Carol. În 1936 apar primele construcţii autentice ţărăneşti şi este fondat Muzeul Satului. Istoricul N. Iorga vedea legătura de continuitate între regalitatea lui Decebal şi aceea a lui Ferdinand I, Întregitorul. Sunt de semnalat similitudini dar si disocieri faţă de determinismul geografic al lui Buckle (Istoria civilizaţiei în Anglia): “Pentru ca pămîntul suveran, cu vecinătăţile şi cu orizontul lui îşi va impune voia“.
Pentru N. Iorga, “Necesitate a asocierii teritoriale (… ), România tratatelor care cîrmuiesc Europa nu e altceva decît reîntruchiparea, prin voinţa Carpaţilor şi a Dunării, a monarhiei imperiale a Dacilor“ ( ibidem, p. 99). Proaspăta naţiune modernă romănă, onorată de loialitatea, abnegaţia şi corectitudinea Regelui său, a trăit drama a doua războaie “moderne“ şi a regimului comunist, eşuând, lamentabil, în lipsa de comunicare şi, vai, de personalităţi. Să mai fie de actualitate, oare, dicotomia naţiune (“Naţiunea“ lui Renan) şi civilizaţie (“Civilizaţia“ lui Ortega y Gasset). Familia vs. Statul? Traditia vs. modernizarea instituţiilor statului? Poate că nu.
Devreme ce Regalitatea a cultivat virtuţile clasei ţărăneşti ca marcă a naţionalităţii române şi element distinctiv european şi devreme ce exponenţi ai intelectualilor se opun nu numai modernizării dar chiar eliminării paguboasei “distincţii“ centru / provincie!
De altfel, este, cred, cel puţin dăunător spiritului competitiv, împărţirea în clase sociale. Romănia este un tot. “Homeland“-ul. Spaţiul românesc, în context european, este fie motivul Zidului, fie al Porţii, ca metafore geostrategice. Fie, o “bucată“ din esenţa lumii (ibidem, p. 111). Şi această nouă interpretare este mai aproape de viziunea lui Henry Kissinger în 1994 (Diplomaţia, Henry Kissinger, Bic All, Bucuresti, 1998, p. 716): “Viitorul relaţiilor atlantice nu rezidă în relatiile Est - Vest, ci în rolul decisiv al estului european în ajutarea Americii de a face faţă evoluţiei previzibile a secolului al XXI-lea“ (ibidem, p. 112). Eforturile de reintegrare euro-atlantică sunt, în perspectivă, dublate de conştientizarea identitară. Probabil, cel mai anevoios drum.
Nu poţi înainta fără să ştii de unde vii. Nu te poţi integra într-un sistem de valori fără să-ţi cunoşti şi asumi trecutul. Brîncuşi a încercat să ne lase un mesaj prea puţin înteles; tripticul de la Tîrgu Jiu, Poartă a Iubirii, Comunicării şi Comuniunii, consfinţind, în prelungirea axei Bisericii din acelaşi loc, în mod voit plasat astfel, puterea Cuvîntului Creator. Romburile octogonale ale unei CRUCI existenţiale. Spaţializare a Timpului. “Tinereţe fără batrîneţe“ şi “Viaţă fără de moarte” sculpturale! Esenţă şi emblemă a Spiritului romănesc.
“Secolul XXI va fi religios sau nu va fi deloc“, spunea André Malraux. O naţiune nu poate exista în afara ideii de demnitate, libertate. Ca atribute ale Fiinţei. Ca principii fundamentale. “A fi“ înseamnă a trăi în Adevăr, în Dreptate, în Lumină. Atât de vehiculatul, dar prea puţin cunoscutul şi prea puţin preţuitul folclor, nu este doar o sumă de obiceiuri, cîntece şi cutume populare. Este darul şi datul cultural romănesc.
Dacă Jean Monnet (iar fac apel la scrisul, atît de inspirat, artistic, creativ, responsabil al Principelui Radu de Hohenzollern- Veringen-und am regăsit multe dintre convingerile mele actuale, şi care este motivul acestui eseu-prezentare de carte) ar fi construit Europa din nou, pe baza elementelor culturale, nu este mai puţin lipsit de importanţă faptul că lumea în care urmează să ne reintegrăm este o lume nouă. Explozivul secol XX a dinamizat relaţiile interstatale şi interumane obligînd umanitatea să-şi asume paradoxuri provocatoare. Şi să trăiască într-o permanentă transformare. De fapt, mutaţie. Este vremea interculturalităţii. A Frumuseţii. Pe care suntem chemaţi să o cunoaştem. Să o creăm. Să FIM în Adevăr. Pe Calea unui Pămînt Nou. Şi a unui Cer Nou. Care fac să cadă în derizoriu orgoliile mari sau mici. Ambiţiile motivate sau nu.Conflictele.
Voi cita din aceeaşi Europa din noi (pp 134-135) “două texte adresate responsabililor Pământului“. Primul aparţine Papei Ioan Paul al II-lea, autoritate mondială a reconcilierii şi a uniunii, 2002 : “El cere responsabililor Pămîntului să facă un efort de inteligenţă, curajos, îndrăzneţ, pentru a trece peste o viziune definitiv depăşită şi nepotrivită relaţiilor dintre state, din vremurile moderne. El cere să se meargă dincolo de dreptul internaţional consolidat pentru a căuta noi moduri de dialog, de respect al demnităţii tuturor protagoniştilor scenei internaţionale, cărora să se înceapă să li se restituie credibilitatea şi autoritatea la Naţiunile Unite » Al doilea este scrisoarea a doi copii din Guineea, Yagine Konita si Fodé Tounkara, de 14 si de 15 ani. Ambii au murit îngheţaţi în trenul de aterizare al unui avion Sabena care mergea de la Conarky la Bruxelles- încercînd să ajungă în Europa. Ingheţaţi la minus 50*, lipiţi unul de altul şi strîngînd la piept o scrisoare : « Excelenţele Voastre, Domnilor Membri şi Responsabili ai Europei, avem onorabila plăcere şi marea încredere de a vă scrie această scrisoare pentru a vă vorbi de obiectivul călătoriei noastre şi de suferinţa noastră, copii şi tineri din Africa.
Vă implorăm pentru dragostea faţă de frumosul dumneavoastra continent (…). In plus, pentru iubirea şi prietenia Creatorului nostru « Dumnezeu », Atotputernicul, care v-a dat toate bunele experienţe, bogaţii şi puteri de a construi bine şi de a organiza bine continentul nostru pentru a deveni cel mai frumos şi mai admirat prieten al celorlalte (…) ». Probabil este un dat al acestor popoare oropsite să-şi condamne la marginalizare şi exil vocile identitare. Şi să promoveze la rang de politică statală demagogia, superficialitatea, minciuna, corupţia, mârlănia. Sunt acestea consecinţele rupturilor sociale? Cu siguranţă. Desacralizarea (şirul “revoluţiilor” secolului XIX, amprenta culturală a Renaşterii romană şi greacă- centrată pe om, lipsit de legătura cu divinitatea- alt paradox!) este cauza aparentă a relelor.
De fapt cum să desacralizezi Omul, o făptură genetic divină? Când este timpul revenirii la norme şi normal. La firesc. La statutul de creatură în raport cu Creatorul. Nu convingerile politice ar trebui să primeze (“The antithesis of science is not theology but rather politics“, John Carey, ibidem), ci vizionarismul şi tot ceea ce ţine de statura morală a Omului. Libertatea ca formă de cunoaştere, deci de schimb şi de circulaţie. Generozitatea ca support şi regulă de parteneriat. Pentru a spulbera confuzia- care face ravagii, vai ! - că libertatea şi democraţia ar fi dreptul de a te manifesta zgomotos şi iresponsabil. O ireverenţă luciferică cu dovezi şi consecinţe năucitoare de pervertire, atît de dragă regimului comunist.
Virtuţile general umane, catolicitatea creştină, unitatea înţelegerii în diversitatea naţiunilor este puntea de legătură a reintegrării noastre euro-atlantice. Nu este o utopie. Este o necesitate stringentă. Atâta suferinţă. Şi atâta frumuseţe. Şi toate sunt sfîşietor de concrete! Va reuşi România să-şi priceapă nobleţea destinului şi a misiunii ei? Să şi le asume? Depinde de nobleţea fiecăruia dintre noi!
